2nd Generation |

Renee

M-am nascut la periferia orasului Los Angeles. Mama a venit din Shanghai in Los Angeles, iar tata a venit din Topolog, o localitate de langa Tulcea. Ai mei s-au intalnit la un cazino din Los Angeles. Unchiul meu o cunostea pe mama si i-a facut cunostiinta cu tata.

Am stat 12 ani in America, dar in China nu am fost niciodata. Acasa, in Los Angeles, vorbeam in engleza. Chineza se invata la scoala si o mai vorbeam si cu mama, dar romana nu stiam. Nu se vorbea. Ce-i drept, bunicii mei, parintii lui tata, vorbeau romana, ca nu stiau engleza, oricum nu asa multa. Dar ma rog, nu am stat prea mult cu ei de vorba ca sa prind ceva in romana.

Cam in 2005 am venit in Romania. Cand tata mi-a spus ca ma voi muta, prima oara nu am vrut. Vezi tu, nu ma mai intelegeam cu colegii de la scoala, din Los Angeles, vreau sa spun. De Romania nu auzisem nimic, nici nu stiam unde se afla pe harta, iti vine sa crezi? Nu stiam unde ma duc, dar eram ok cu ideea. Imi placea ca eram jumatate romanca, pentru ca ma simteam speciala. Cand am ajuns in Romania, am stat cam o luna la Topolog, la casa tatalui meu, apoi m-am mutat in Constanta pentru 2 luni. In Constanta am invatat la o scoala internationala de IT, eram a 6-a. Acolo erau 2 clase de-a 6-a, una cu 30 de copii, alta numai cu 6. Eu am intrat in aia cu 6, unde mai eram si singura fata de acolo. Colegii erau foarte tari, erau amabili si deschisi. Ma simteam bine acolo, ma imprietenisem si cu o fata care venise din Anglia. ERa bine acolo pentru ca vorbeau engleza, nu trebuia sa stiu romana. Singurul cuvant pe care il stiam in romana era “da” nici macar, “nu” nu stiam sa spun.

Apoi in 2006, prin ianuarie, m-am mutat la Bucuresti. Invatam tot la scoala internationala de IT, dar la cea din Bucuresti. Eu am crezut ca o sa fie la fel, dar nu a fost. Mi-a fost foarte greu aici, cu colegii nu ma intelegeam deloc. Uram sa merg la scoala in fiecare zi, pur si simplu nu imi placea deloc. Aici nu se mai vorbea in engleza, se vorbea in romana si a fost foarte dificil. Pentru ca stii, cum sa iti spun, profesorii ma umileau in clasa pentru ca toata lumea avea manuale normale, numai eu aveam un abecedar, ca sa invat limba. Imi era rusine, adica ma deranjau, eu vreau mereu sa fiu cel putin la acelasi nivel cu ceilalti. Adica daca nu mai buna, macar de acelasi nivel. Sa fiu sincera, nu am urmat niciodata cursuri de limba romana, am invatat singura cu “Teach Yourself Romania” cu CD-uri, pe care pur si simplu nu le suportam. Limba mi se parea foarte grea, dar eu sunt genul care se prinde repede, asa ca lucram singura. Am invatat mai mult prin dialog, imitam mereu ce auzeam ca sa fie cat mai corect. Incercam. Mi-a fost greu sa spun unele cuvinte de genul “maine”. Spuneam prost, “mane” sau “maaaaine” sau “miiineee” si nu intelegeam unde greseam! Toate sunau la fel!

Am intrat la liceul Cosbuc. La inceput ma simteam ciudat, mai mult un exponat decat ca, ma rog, ca o parte din clasa pana la urma. Ma tot intrebau chestii de genul de unde vin, cum e in America, daca am fost in China, chestii d-astea.
Ai mei sunt foarte ocupati, mama a ramas in Los Angeles, iar tata e la Topolog. Nu ii vad prea des, dar nu ma deranjeaza. In vacantele de vara merg in Los Angeles, dar in rest stau acasa la Bucuresti cu o femeie de 74 de ani, eu ii spun “Baba”. Si, ma rog, ea are gija de mine, cu mancarea si curatenia, dar tot singura ma simt. Parintii? Pai… nu stiu, pe mama o vad in vacante, ti-am spus. Tata e oricum un stres in plus. E genul ala care iti da sfaturi, dar pana la urma trebuie sa faci tot cum vrea el.

De aceea fac atatea activitati la scoala, ai vazut ca vin mereu inaintea programului, stau dupa program, vin si in weekend-uri. In Cosbuc e foarte tare, nu conteaza cine esti, cum te imbraci… e ca o familie. Da, ca o familie. Ma simt singura acasa, de aceea raman la scoala. Pentru ca stii, eu interactionez foarte usor. Adica in Cosbuc, mergi la fumat in spate si vezi pe unul care chiuleste si stai ora aia cu el si vorbesti sau te intalnesti cu cineva pe coridor si incepi o conversatie din nimic. Nu as mai schimba liceul.

Acum… intre Bucuresti si Los Angeles… mi-e cam greu sa aleg, pentru ca in fiecare loc e cineva. Dar cred ca pentru Cosbuc, as alege Bucurestiul. Cand merg in Los Angeles, simt ca imi este dor de Bucuresti. Vezi tu, e o mare diferenta, in America nu ai o clasa a ta, la fiecare materie te muti in alta clasa cu alti colegi. Este foarte greu sa cunosti oamenii. Dar in Romania esti mereu in aceeasi clasa, eu trebuie sa fiu foarte apropriata de oameni in fiecare zi, este foarte important. In America nu am libertatea din Romania. Transportul in Romania este foarte tare, ca in Los Angeles venea un autobuz o data la ora si daca il pierdeai… la naiba. Aici e mult mai multa libertate, chiar daca unele libertati sunt ilegale. Pentru mine acasa este unde sunt prietenii, unde sunt oamenii care ma iubesc. Cam atat.

(o poveste culeasa si adaptata de Ioana)

Chisinau – Bucuresti – Bucuresti la Cosbuc

Povestea mea incepe prin 2006, cand in urma a cinci ani de munca in Romanaia si de naveta saptamanala Bucuresti-Chisinau, tata s-a hotarat sa-si ia familia cu el la Bucuresti, gandindu-se ca ar fi cel mai bine pentru toti, in special pentru mine si fratele meu, din punctul de vedere al scolii.
Am ajuns la Bucuresti, am inchiriat un apartament, m-am inscris la o scoala. Intre timp mi-am dat seama ca Bucurestiul nu mai pare atat de dragut ca atunci cand vii pentru doar 2-3 zile. Dar, oricum, eram entuziasmata: scoala noua! colegi noi! invat in Bucuresti, finally!
M-am dus la scoala, plina de emotii si cu palmele umede, m-am prezentat clasei, colegii pareau foarte primitori, la fel si diriginta, toate bune si frumoase, exceptand faptul ca ma uitam ca
proasta la cei care vorbeau cu mine: “Poftim? Ai putea sa mai spui o data si putin mai rar, te rog?» Colegii erau foarte draguti, dubios de draguti. In prima saptamana. Eu mai mult taceam si ascultam pentru ca aveam maaari probleme de exprimare. Imi faceam temele, plus ca nu eram atat de atat de proasta precum isi imaginau (stiti, stereotipul moldoveanului prost…). Au inceput sa duca o politica de marginalizare, sa ma faca sa ma simt exclusa. Mi se adresau cu moldoveanca, eu ma duceam acasa si plangeam. Am tinut-o asa cam o jumatate de an, pana cand s-au prins ca sunt mai buna decat ei la engleza si isi pot copia temele de la mine. Ca sa nu mai fiu oaia neagra a clasei, am acceptat. Intr-a VIII-a, surprisingly, totul s-a schimbat. La repartizarea in licee nu mai conteneau cu “Vai, Aurelia, ce bine ca ai fost colega noastra, trebuie neaparat sa tinem legatura”. Vreo doi chiar au recunoscut ca si-au batut joc de mine si si-au cerut scuze.
Intr-a IX-a am ajuns la Cosbuc si a fost mult mai bine. “Wow ! Esti din R.Moldova! Cum e? Ce limba vorbiti? Sarbatoresti Craciunul?” I was like a caveman or something!
Cu exprimarea mergea din ce in ce mai bine, desi la roamana imi lua si inca imi ia trei ore sa scriu o compunere, dintre care o ora sa-mi gasesc cuvintele .
Acum sunt a X-a si m-am mutat in alta clasa, insa tot in Cosbuc. Totul este foarte bine, desi dupa faza din generala am devenit timida, tacuta, inchisa in mine si putin complexata, defecte de care tot incerc sa scap.

(o poveste culeasa si adaptata de Aurelia)

Vis de Romania

Eu imi doream sa ajung la studii in Romania. Tinerii din Republica Moldova viseaza la Romania. Aceasta tara reprezinta pentru noi un viitor mai bun, reprezinta o sansa de a cunoaste mai multe, de a ne forma si de a creste profesional.
Am aplicat pentru studiile din Romania si am fost selectata. In ziua in care am aflat raspunsul am fost cea mai fericita. S-a realizat ceea ce doream cel mai mult. Imi imagineam ca lumea va fi asa de …., asa de… deosebita si ca ma voi integra foarte usor, doar vorbim aceeasi limba. Bun. Am ajuns in Romania. Primul lucru negativ s-a intamplat la facultate cand o colega de grupa mi-a zis: “Eu nu iubesc Basarabenii. Eu urasc Basarabenii”. Pur si simplu. Treptat, si alti colegi au inceput sa fie tot mai retinuti doar pentru ca veneam din Republica Moldova. Un baiat cu care incepusem sa ma inteleg destul de bine mi-a spus ca l-am dezamagit cand a aflat ca sunt din Republica. Din momentul ala nu mi s-a mai adresat decat cu moldoveanca. Viata mea in Romania e acum normala. In pofida parerilor despre basarabeni, am reusit sa-mi fac prieteni adevarati aici si, mai ales, am ramas eu insami.

(o poveste culeasa si adaptata de Victoria)